![131752357_11n]()
Înainte de începerea vacanței ministrul de Externe al României Titus Corlățean a avut o apariție fulger la TVR unde a prezentat eforturile politicii externe românești pe axa estică, adică Rusia și Republica Populară Chineză. Dacă în cazul Rusiei a fost vorba de încercarea de resetare a relațiilor bilaterale, un proces anevoios și ale cărui roade s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor, eforturile României în cazul Beijingului s-ar putea bucura de succes.
De ce este România interesată în a avea o relație bună cu Beijingul? Cele mai multe argumente în favoarea unei relații bune cu Republica Populară Chineză sunt de natură economică. China a fost statul cu cea mai mare rată de creștere economică din ultimii 20 de ani, reușind performanța să aibă rate de creștere anuale de două cifre. În ultimii 30 de ani China a reușit să se transformă dintr-o țară în curs de dezvoltare într-una din cele mai competitive economii globale, scoțând din sărăcie 400 de milioane de persoane (care s-au alăturat unei clase mijlocii globale din ce în ce mai numeroase), care „suflă în ceafă” cele mai mari economii globale, Statele Unite ale Americii. China a fost puțin afectată de criza economică globală și a utilizat oportunitatea oferită de aceasta pentru a investi peste hotare. Aceste investiții au avut atât un scop economic, cât și unul politic. Prestigiul internațional al Beijingului a sporit ca urmare a crizei economice: „capitalismul” chinez a rezistat mai bine crizei (cel puțin până în prezent), deși au apărut deja indicii că economia chineză dă semne de gripare.
Există însă argumente strategice și politice serioase, dincolo de cele economice: China este o putere în ascensiune, o posibilă viitoare mare putere cu care este util să întreținem relații cordiale. Distanța dintre cele două state este departe de a fi un handicap, este un atuu deoarece nu există diferende teritoriale sau alte probleme generate de o graniță comună (îmi pare rău că trebuie să spulber acest mit, dar proximitatea dintre două state sporește șansele de conflict, nu le diminuează). Diferența de regim politic dintre cele două state, România democrație fragilă, iar China are un regim autoritar, nu trebuie să constituie o piedică în dezvoltare unei relații pragmatice fundamentată pe interese comune. Între România și Republica Populară Chineză a existat la un moment dat o relație specială care poate fi un element utilizabil în dezvoltarea unei relații bilaterale în prezent. Această relație specială a debutat în momentul recunoașterii regimului comunist de la Beijing ca reprezentant legitim al Chinei în dauna regimului lui Chiang Kai Shek (Jiang Jieshi) refugiat pe insula Formosa în urma victoriei comuniste din 1949 în războiul civil și care a creat Republica China (Taiwan).
More…![]()
Înainte de începerea vacanței ministrul de Externe al României Titus Corlățean a avut o apariție fulger la TVR unde a prezentat eforturile politicii externe românești pe axa estică, adică Rusia și Republica Populară Chineză. Dacă în cazul Rusiei a fost vorba de încercarea de resetare a relațiilor bilaterale, un proces anevoios și ale cărui roade s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor, eforturile României în cazul Beijingului s-ar putea bucura de succes.
De ce este România interesată în a avea o relație bună cu Beijingul? Cele mai multe argumente în favoarea unei relații bune cu Republica Populară Chineză sunt de natură economică. China a fost statul cu cea mai mare rată de creștere economică din ultimii 20 de ani, reușind performanța să aibă rate de creștere anuale de două cifre. În ultimii 30 de ani China a reușit să se transformă dintr-o țară în curs de dezvoltare într-una din cele mai competitive economii globale, scoțând din sărăcie 400 de milioane de persoane (care s-au alăturat unei clase mijlocii globale din ce în ce mai numeroase), care „suflă în ceafă” cele mai mari economii globale, Statele Unite ale Americii. China a fost puțin afectată de criza economică globală și a utilizat oportunitatea oferită de aceasta pentru a investi peste hotare. Aceste investiții au avut atât un scop economic, cât și unul politic. Prestigiul internațional al Beijingului a sporit ca urmare a crizei economice: „capitalismul” chinez a rezistat mai bine crizei (cel puțin până în prezent), deși au apărut deja indicii că economia chineză dă semne de gripare.
Există însă argumente strategice și politice serioase, dincolo de cele economice: China este o putere în ascensiune, o posibilă viitoare mare putere cu care este util să întreținem relații cordiale. Distanța dintre cele două state este departe de a fi un handicap, este un atuu deoarece nu există diferende teritoriale sau alte probleme generate de o graniță comună (îmi pare rău că trebuie să spulber acest mit, dar proximitatea dintre două state sporește șansele de conflict, nu le diminuează). Diferența de regim politic dintre cele două state, România democrație fragilă, iar China are un regim autoritar, nu trebuie să constituie o piedică în dezvoltare unei relații pragmatice fundamentată pe interese comune. Între România și Republica Populară Chineză a existat la un moment dat o relație specială care poate fi un element utilizabil în dezvoltarea unei relații bilaterale în prezent. Această relație specială a debutat în momentul recunoașterii regimului comunist de la Beijing ca reprezentant legitim al Chinei în dauna regimului lui Chiang Kai Shek (Jiang Jieshi) refugiat pe insula Formosa în urma victoriei comuniste din 1949 în războiul civil și care a creat Republica China (Taiwan). More…
